Ceata

Numai toamna tarziu berceniul se confunda cu peisajul londonez. Merg noaptea pe alei pustii si in jurul meu se lasa ceata peste oras, peste pisici fara stapan care miauna la luna, peste mine la nivel celular.

Imi apasa umerii cu mantaua ei alunecoasa, pune o patura lipicioasa peste felinare si inunda totul intr-o lumina difuza.

Ceata asta linge trotuarele si se amesteca in frunzele pastelate imprastiate pe pamantul care s-a acoperit cu covorul cazut din copaci. Ca pentru o perioada lunga de hibernare. Stie el ceva.

Pamantul stie ca urmeaza o perioada grea ce se trece numai cu o manta. O manta de vreme rea. Dar nici promisiunea mantalei nu aduce previziunea unei zile cu soare.

Ceata a inghitit orasul. Strange balconul intr-o imbratisare sufocanta si sufla amenintator pe balamaua usii ce da in camera. Nu pot decat sa o astept, e aproape aici.